Renasterea – Prezentare
Renașterea a fost o perioadă în istoria europeană, din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea, considerată podul cultural dintre Evul Mediu și istoria modernă. A început ca o mișcare culturală în Italia în perioada medievală și apoi s-a răspândit în restul Europei, marcând începutul erei moderne. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost experimentate uniform de întreaga Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință. Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a fost inspirată noțiunea de „omul renașterii”.
Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explica originea și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, inclusiv pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea unor cercetători și texte grecești în Italia după căderea Constantinopolului în mainile turcilor otomani. Alte centre majore au fost orașele-state italiene de nord, cum ar fi Veneția, Genova, Milano, Bologna și, în final, Roma în timpul papalității renascentiste.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de o economie agrară și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de „Renaștere” a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală „Die Kultur der Renaissance în Italien” („Cultură Renașterii în Italia”), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.
Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viață intelectuală europeană în perioada modernă timpurie. Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în secolul al XVI-lea, influența sa a fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, religie, precum și în alte domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat metoda umanistă în studiu și s-au axat pe realism și emoția umană în artă. Umaniștii ca Poggio Bracciolini au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. Se pune un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filosofie, matematică, scrise în greacă și arabă.
În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest, fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.
Întoarcerea artistică la clasicism poate fi exemplificată în sculptură lui Nicola Pisano, iar pictorii florentini conduși de Masaccio s-au străduit să-i înfățișeze portretul cât mai realist, dezvoltând tehnici pentru a reda perspectiva, lumina și umbre cât mai naturale. Filosofii politici, ca Niccolò Machiavelli, au căutat să descrie viață politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O contribuție esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola, care a scris, în 1486, „De hominis dignitate” (Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să utilizeze limbile vernaculare, iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane. Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut că structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent .