Renașterea – Caracteristici

Trăsăturile caracteristice ale Renașterii
Ruperea de tradiții
Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca „Historiarum Florentini populi libri XII” (1420) de Leonardo Bruni și „Istorie fiorentine” (1520) de Niccolò Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria și problemele statale. Istoricii Renașterii renunță la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creația, Nașterea lui Iisus și Așteptarea Judecății de Apoi); în timp ce învățații Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a grecilor și romanilor, noua generație a Renașterii era plină de admirație față de civilizația antichității și condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată.
Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.
UMANISMUL

Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: „Dialogurile” lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați din Bizanț, care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau acum în școli din Florența, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola, Cicero) se orientează în direcția neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

În unele moduri, umanismul nu era o filosofie, ci o metodă de învățare. Spre deosebire de modul scholastic medieval, care se axa pe rezolvarea contradicțiilor dintre autori, umaniștii ar studia textele antice în original și le-ar evalua printr-o combinație de raționament și dovezi empirice. Educația umanistă s-a bazat pe programul „Studia Humanitatis”, studiul a cinci științe umane: poezie, gramatică, istorie, filozofie morală și retorică. Deși istoricii au încercat uneori să definească tocmai umanismul, cei mai mulți s-au stabilit pe „o definire a mijlocului de drum … mișcarea de a recupera, interpreta și asimila limba, literatura, învățarea și valorile Greciei antice și a Romei”. Mai presus de toate, umaniștii au afirmat „geniul omului … abilitatea unică și extraordinară a minții umane”.
Cursanții umanisti au modelat peisajul intelectual pe parcursul perioadei moderne timpurii. Filozofii politici, cum ar fi Niccolò Machiavelli și Thomas More, au reînviat ideile gînditorilor greci și romani și i-au aplicat în criticile guvernului contemporan. Umaniștii au crezut că este important să trecem peste viața de apoi cu o minte și un corp perfect, care ar putea fi atinse cu educația. Scopul umanismului a fost acela de a crea un om universal, a cărui persoană a combinat excelența intelectuală și fizică și care a fost capabilă să funcționeze onorabil în aproape orice situație. Educația în timpul Renașterii a fost compusă în principal din literatura și istoria antică, deoarece se credea că clasicii oferă instrucțiuni morale și o înțelegere intensivă a comportamentului uman.

ARTA

Arta renascentista marcheaza o renaștere culturală la sfârșitul Evului Mediu și ridicarea lumii moderne. Una dintre trăsăturile distinctive ale artei renascentiste a fost dezvoltarea ei de perspectivă foarte realistă liniară. Giotto di Bondone (1267-1337) este creditat cu tratarea mai întâi a unei tablouri ca o fereastră în spațiu, dar numai după demonstrațiile arhitectului Filippo Brunelleschi (1377-1446) și a scrierilor ulterioare ale lui Leon Battista Alberti (1404-1472) această perspectivă a fost formalizată ca o tehnică artistică [49].

Dezvoltarea perspectivei a făcut parte dintr-o tendință mai largă spre realism în domeniul artelor [50]. Pictorii au dezvoltat alte tehnici, studiind lumina, umbra și, faimos în cazul lui Leonardo da Vinci, anatomia umană. Sublinierea acestor schimbări în metoda artistică a fost o dorință reînnoită de a descrie frumusețea naturii și de a descifra axiomele esteticii, cu lucrările lui Leonardo, Michelangelo și Raphael reprezentând puncte culminante artistice mult imitate de alți artiști [51]. Alți artiști notabili includ Sandro Botticelli, care lucrează pentru Medici din Florența, Donatello, un alt Florentin și Titian în Veneția, printre altele.
Omul vitruvian al lui Leonardo da Vinci (c. 1490) demonstrează efectul scriitorilor antichității asupra gânditorilor Renașterii. Pe baza specificațiilor din De Arhitectura lui Vitruvius (secolul I î.Hr.), Leonardo a încercat să deseneze omul perfect proporționat.
În Olanda sa dezvoltat o cultură artistică deosebit de vibrantă. Lucrarea lui Hugo van der Goes și a lui Jan van Eyck a avut un impact deosebit asupra dezvoltării picturii în Italia, atît din punct de vedere tehnic, cît și prin introducerea de vopsea pe bază de ulei și pânză, precum și din punct de vedere stilistic în ceea ce privește reprezentarea naturalismului (a se vedea Renaissance în Olanda). Mai târziu, opera lui Pieter Brueghel Vârstnic ar inspira artiștii să descrie teme de viață de zi cu zi. [52]

În arhitectură, Filippo Brunelleschi a fost cel mai important în studierea rămășițelor vechilor clădiri clasice. Cu cunoștințe redescoperite de la scriitorul Vitruvius din secolul al 1-lea și disciplina înfloritoare a matematicii, Brunelleschi a formulat stilul renascentist care se simțea și se îmbogățește pe forme clasice. Lucrările sale majore de inginerie construiau cupola catedralei din Florența. [53] O altă clădire care demonstrează acest stil este biserica Sf. Andrei din Mantua, construită de Alberti. Lucrările arhitecturale remarcabile ale Renașterii înalte au fost reconstruirea Bazilicii Sf. Petru, combinând abilitățile lui Bramante, Michelangelo, Raphael, Sangallo și Maderno.

În timpul Renașterii, arhitecții au dorit să utilizeze coloane, pilaștri și entablaturi ca sistem integrat. Ordinele romane folosesc tipurile de coloane: toscană, dorsică, ionică, corintică și compozită. Acestea pot fi fie structurale, care susțin o arcadă sau o arhitectură, sau pur decorative, așezate pe perete sub formă de pilaștri. Una dintre primele clădiri care au folosit pilaștrii ca sistem integrat a fost în Vechiul Sacristy (1421-1440) de Brunelleschi [54]. Arcurile, semi-circulare sau (în stil manerist) segmentale, sunt adesea folosite în arcade, susținute pe dale sau coloane cu majuscule. Poate exista o secțiune de entablatură între capitala și izvorul arcului. Alberti a fost unul dintre primii care a folosit arcul pe un monumental. Tuburile Renașterii nu au coaste; ele sunt semicirculare sau segmentale și pe un plan pătrat, spre deosebire de bolta gotică, care este adesea dreptunghiulară.

Artiștii renascenți nu erau păgâni, deși admirau antichitatea și păstrau câteva idei și simboluri ale trecutului medieval. Nicola Pisano (c. 1220-c. 1278) a imitat forme clasice prin portretizarea scenelor din Biblie. Buna Vestire, de la Baptistria de la Pisa, demonstrează că modelele clasice au influențat arta italiană înainte de renascentistă ca o mișcare literară [55]

STIINTA

Redescoperirea textelor antice și invenția învățării prin învățare democratizată a permis o propagare mai rapidă a ideilor mai răspândite. În prima perioadă a Renașterii italiene, umaniștii au favorizat studiul științelor umaniste asupra filozofiei naturale sau a matematicii aplicate, iar respectul față de sursele clasice a consacrat în continuare părerile aristotelian și ptolemeic ale universului. Scriind în jurul anului 1450, Nicholas Cusanus a anticipat viziunea heliocentrică a lui Copernicus, dar într-o manieră filosofică.

Știința și arta s-au amestecat în Renașterea timpurie, cu artiști polimați, cum ar fi Leonardo da Vinci, care realizau desene observaționale de anatomie și natură. Da Vinci a stabilit experimente controlate în fluxul de apă, disecția medicală și studiul sistematic al mișcării și aerodinamicii, și a elaborat principii ale metodelor de cercetare care l-au condus pe Fritjof Capra să-l clasifice drept „tatăl științei moderne”. Alte exemple de contribuție a lui Da Vinci în această perioadă includ mașini concepute pentru a vedea marmură și a ridica monolit și noi descoperiri în acustică, botanică, geologie, anatomie și mecanică.

Un mediu adecvat s-a dezvoltat pentru a pune la îndoială doctrina științifică. Descoperirea în 1492 a Lumii Noi de Christopher Columb a provocat viziunea clasică asupra lumii. Lucrările lui Ptolemeu (în geografie) și Galen (în medicină) s-au găsit că nu se potrivesc mereu cu observațiile obișnuite. Pe măsură ce reforma protestantă și contra-reforma s-au ciocnit, Renașterea nordică a arătat o schimbare decisivă în focalizarea de la filosofia naturală aristotelică la chimie și științele biologice (botanică, anatomie și medicină). Dorința de a pune la îndoială adevărurile anterioare și de a căuta noi răspunsuri a dus la o perioadă de progrese științifice majore.

Unii văd acest lucru ca o „revoluție științifică”, întemeind începutul epocii moderne, alții, ca o accelerare a unui proces continuu care se întinde de la lumea antică până în prezent. În acest timp, au fost făcute progrese științifice semnificative de către Galileo Galilei, Tycho Brahe și Johannes Kepler Copernic, în De Revolutionibus, a susținut că Pământul se mișcat în jurul Soarelui. Andreas Vesalius, a dat o nouă încredere rolului de disecție, observare și vedere mecanică a anatomiei.

O altă evoluție importantă a fost în procesul de descoperire, metoda științifică, care s-a concentrat pe dovezile empirice și pe importanța matematicii, în timp ce arunca o privire asupra științei aristotelice. Printre susținătorii timpuriu și influenți ai acestor idei se numărau Copernic, Galileo și Francis Bacon. Noua metodă științifică a condus la contribuții importante în domeniile astronomiei, fizicii, biologiei și anatomiei.

Inovația aplicată se extinde la comerț. La sfârșitul secolului al XV-lea, Luca Pacioli a publicat prima lucrare de contabilitate, făcându-l fondator al contabilității.

MUZICA
Din această societate în schimbare a apărut o limbă muzicală comună, unificatoare, în special stilul polifonic al școlii franco-flamande. Dezvoltarea unei distribuții de muzică posibila pe scară largă. Cererea de muzică ca divertisment și ca activitate pentru amatori educați a crescut odată cu apariția unei clase burgheze. Diseminarea chansonilor, a motetelor și a maselor în Europa a coincis cu unificarea practicii polifonice în stilul fluid care a culminat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în opera compozitorilor precum Palestrina, Lassus, Victoria și William Byrd.

RELIGIE SI POLITICA

În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele-orașe italiene și continuând în Germania, Franța și Spania. Acest proces este favorizat de o diplomație modernă, care, evitând războaiele, devine un important instrument politic.
Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările exclusive de cult și aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena și teologi sau prelați ca Sant’Antonio din Florența sunt ascultați și onorați de credincioși. În același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, printre alte evoluții, la apariția reformeiprotestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi în întreaga lume catolică.